Operă a scriitorului englez David Herbert Richards Lawrence (1885-1930), nuvela ”Ofițerul prusac” este scrisă în 1914, deci la începutul Primului război mondial, astfel că tema militarului aflat în exercițiul serviciului militar era una de actualitate. Lawrence îl prezintă aici pe ofițerul prusac fără nume, cu chip sever și apucături pe măsură, într-un decor interior în mare parte, în casa lui, exceptând secvențele de la sfârșitul nuvelei. Nici ordonanța sa, un tânăr soldat venit de la țară, nu are nume. În cazul acestuia, este de remarcat înfățișarea proaspătă, armonioasă, sănătoasă, înfățișare ce exprimă toată vitalitatea și puritatea sa tinerească. Se întâlnea cu ”fata lui”, atunci când putea pleca serile din casa ofițerului, nu ca să-și vorbească, ci ca să se bucure în lungi plimbări de prezența ei. Mai are două luni de servit în casa ofițerului.
Dar în aceste ultime luni, purtarea ofițerului față de soldat se schimbă. De unde ofițerul îl evita, urmărindu-i doar mișcările lejere, stăpânite și sigure printre farfurii, pahare și ordine scurte referitor la îndeplinirea sarcinilor de serviciu, acum îl provoacă, la început cu vorbe, apoi cu îmbrânceli și lovituri serioase, care nu sunt justificate de nimic real, ci numai de obsesia sau pasiunea pe care ofițerul o dezvoltase pentru soldat. Confruntat cu acest tumult interior foarte puternic, pe care nu știe cum să-l gestioneze, ofițerul începe o hărțuire a ordonanței ce culminează cu bătaia. Soldatul este în defensivă de la bun început. Calculul său, pentru a rezista tot mai deselor confruntări cu cruzimea ofițerului, este că mai este puțin timp. Personalitatea sa tânără, însă, încasează aceste lovituri cu uimire și durere, iar decizia de a rezista fără să riposteze nu-i aduce niciun beneficiu. Pare că sufletul i se dezintegrează lent. Privirea ce-o evită pe-a ofițerului se disciplinează să fie opacă, perfect compactă. Corpul însă pulsează de revoltă, dar și de frică față de ceea ce va urma. Necunoscutul situației, poziția lui inferioară în raport cu agresorul îl blochează, îi rupe forța interioară în mici bucăți. Forța reținută se topește și pare că orice ieșire din situație este blocată.
Dar, după prima bătaie luată de la ofițer, pentru banalul motiv că purta un creion după ureche și a răspuns cu întârziere la întrebarea referitor la motivul prezenței creionului acolo, în sufletul său prinde contur conștiința faptului că nu va rezista dacă nu va acționa decisiv. A doua zi, ofițerul, ordonanța și grupul de militari din subordinea lui, pleacă într-o misiune.
Corpul ordonanței este cu vânătăi, mișcările îi provoacă durere în corp, sufletul simte frică și revoltă, chipul exprimă împietrire și teamă. Oare va găsi puterea să acționeze? Nici nu știm ce are de gând, nu se spune foarte mult despre asta. Ocazia vine când ofițerul îi cere să-i aducă ceva băutură și se retrage într-o poieniță să fie servit. Acolo, înghesuit pe-o buturugă, ofițerul plătește umilințele și hărțuiala ultimelor luni cu viața.
În fapt, în această împrejurare, victima reală nu este ofițerul rămas fără viață pe iarbă, ci chiar ordonanța, care este răpusă sufletește de actul comis. Rătăcește prin păduri, însetat, cu sufletul și mintea înfierbântate de grozăvia crimei. Nu are unde merge, își vede viața încheiată. Pentru el nu mai există familie, iubită, întoarcere acasă. Știe că va plăti. În sufletul său este deja condamnat cu o asemenea tărie încât o greutate imposibil de dus îl trage îl lumea din adâncuri, în cel mai îngrozitor iad. Este găsit mai mult mort decât viu.
Vă las pe voi să descoperiți cum se încheie această poveste. Și să reflectați la semnificațiile ei.
Lectură plăcută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu