Iată că încet, încet se duce și luna februarie ... mai întoarcem o filă din calendar și ne pregătim să întâmpinăm cu bucurie nemărginită primăvara, anotimpul când natura se trezește la viață, copacii înmuguresc și apar mlădițe noi, iarba începe și ea să încolțească, apar și primii ghiocei, vestitorii primăverii, zambilele care sunt simbolul jocurilor sportive, narcisele și, nu în ultimul rând, toporașii de martie. Este, totodată, anotimpul când păsările migratoare se întorc din țările clade, care ne vor încânta auzul cu trilurile lor vesele, gâzele vor zumzăi și vor dansa în aer. Freamătul lor se va contopi cu freamătul naturii renăscute la viață.
An de an, de 1 Martie ne recăpătăm speranța, optimismul, credința în mai bine și sporul în toate. Acest triumf al reînvierii și renașterii naturii este invocat prin Mărțișorul pe care-l dăruim celor dragi, ca mic semn că ne dorim să le aducă fericire și noroc.
Semnificația mărțișorului a rămas aceeași de-a lungul timpului. Mărțișorul reprezintă, de asemenea, binele și bunăstarea, iar culorile alb și roșu simbolizează lupta dintre iarnă și primăvară. Astfel, sărbătoarea mărțișorului reprezintă victoria soarelui asupra iernii, precum și victoria primăverii asupra naturii. Mărțișorul e oferit ca simbol al sosirii primăverii.
În unele zone, copiii purtau mărțișorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine înseamnă că și copilului îi va merge bine în viață. În alte cazuri, mărțișorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb și curat ca florile acestor arbuști. Șnurul mărțișorului exprimă împletirea inseparabilă a două principii: roșul este atribuit vital femeii, iar albul este specific înțelepciunii bărbatului.
Legenda ghiocelului
Undeva departe în timp, când florile stăpâneau pământul, iar oamenii nici măcar nu erau gândiți, darămite făcuți, o floare mare și albă trebuia să anunțe venirea primăverii. Ăsta era rostul ei pe lume, hărăzit de Dumnezeu. Pe numele său, Floare-Albă-de-Primăvară, floarea aceasta era înaltă ca o gladiolă. Atunci când apărea, toată natura o vedea și știa că iarna trebuia să-și facă bagajele și să plece. Din acest motiv ea era ca un ghimpe în coasta iernii.
Supărată foc pe floarea zveltă, care anunța negreșit venirea primăverii, iarna s- a vorbit cu crivățul și au gândit o strategie. De cum va începe să răsară planta, crivățul să meargă repede la ea, dis-de-dimineață și să sufle asupra-i urgie. Floarea să cadă răpusă, fără să o vadă cineva, iar astfel, Iarna va poposi după bunul plac pe întreg întinsul naturii. Exact așa s-a întâmplat, an după an.
Bunul soare, paznicul Pământului, observă tărășenia și a fost nemulțumit de conspirația Florii-Albe-de-Primăvară. Așteptă momentul oportun, la cei mai devreme zori ai dimineții, și vorbi cu mândra floare. Află de la ea că și ea e nemulțumită că nu-și poate împlini menirea, de vestire a primăverii, și că ar da orice ca lucrurile să intre pe un făgaș normal. Soarele i se destăinui, că a avut multe nopți nedormite, gândindu-se la rezolvare. Oricât a întors problema pe toate părțile, rezolvarea era doar una. I-o împărtăși Florii-Albe, iar ea bucuroasă că-și va putea îndeplini destinul, acceptă! Soarele, cu razele-i magice, o transformă pe loc, într-o floricică plăpândă, ca un fulg de nea, dar puternică precum o pânză de păianjen. Și cum numele vechi nu i se mai potrivea, a botezat-o suav, precum îi era ființa: Ghiocel.
Dimineața veni, iar crivățul, ca de obicei, încercă să rupă floarea. Iute, cu trupul mititel, Ghiocelul se feri și se ascunde după zăpadă. Și o ținu așa până când crivățul se retrase obosit. Bucuros că a învins, Ghiocelul mititel scoase capul la lumină și strigă, cât îl ținu clopoțelul gingaș, că e vremea ca iarna să plece!
Și la fel face până în zilele noastre: stă pitit, iar când îi e lumea mai dragă iernii, o anunță că trebuie să plece!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu