Pe 24 ianuarie sărbătorim an de an, din 1859 încoace, un mare eveniment al istoriei poporului român. Este vorba despre Moldova şi Ţara Românească care s-au unit la 24 ianuarie 1859 sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Primii paşi s-au făcut odată cu evenimentele revoluţiei de la 1848, care, deşi a fost înnăbuşită, a demonstrat dorinţa de independenţă şi de unitate a românilor. Neţinând cont de interesele poporului român, Imperiul Otaoman şi Rusia Ţaristă au încheiat la Balta Liman în primăvara anului 1849, o convenţie valabilă şapte ani, care afecta suveranitatea Pricipatelor. Prin acea convenţie se stabilea că domnitorii celor două ţări româneşti să fie consideraţi înalţi funcionari ai Imperiului Otoman şi să fie numit direct de sultan, cu acordul puterii protectoare – Rusia Ţaristă. Împotriva celor decise la Balta Liman, foştii lideri ai mişcării paşoptiste – exilaţi între timp, au adresat un protest Adunării Naţionale Franceze, apoi s-au constituit, la Paris, în iunie 1849, în Comitetul Democratic Român. În anul 1853, s-a declanşat Războiul Crimeii, iar înfrângerea Rusiei a creat un echilibru pe continent şi a permis ca problema românească să fie tratată ca o problemă europeană. Astfel, prin Tratatul de pace din 1856 la Paris, Principatele Române treceau sub protecţia puterilor semnatare şi căpătau dreptul de a face propuneri de reorganizare ţinând cont de dorinţele românilor. Astfel se organizează o formaţiune politică numită ,,Partida Naţională’’ şi au format Comitete ale Unirii.
Lucrările Adunării Ad-hoc s-au deschis în septembrie 1857 unde au fost prezenţi şi deputaţi ţărani, iar forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în legătură cu această problemă deosebit de importantă. Cererile Adunărilor au fost cuprinse într-un raport al Consiliilor puterilor europene şi înaintea reprezentanţilor puterilor garantate la Conferinţa de la Paris pe baza acestora, fiind adoptată o convenţie – Statutul Internaţional şi principiile de organizare a Principatelor, dar care oferea românilor o unire incompletă, statutul urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu excepţia a două instituţii unice: Comisia Centrală şi Înalta curte de Casaţie şi Justiţie. În cele două ţări ar fi trebuit să fie doi domnitori, adunări şi guverne separate.
Astfel, după mai multe dispute, în Adunarea Electivă a Moldovei, a fost propus şi ales în unanimitate Al. Ioan Cuza ,,om nou la legi noi’’.
Succesul acţiunii era posibil numai prin intervenţia masivă şi hotărâtă a maselor. De aceea, peste 30.000 de oameni s-au strâns în jurul sediului Adunării, când într-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boersecu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Al. I. Cuza, acceptată în unanimitate. Alegerea a reprezentat o victorie a poporului român în lupta sa pentru formarea unui stat naţional unitar.
Marile puteri europene s-au întrunit la Paris unde au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor.
Bibliotecar: Adelina Boga
Primii paşi s-au făcut odată cu evenimentele revoluţiei de la 1848, care, deşi a fost înnăbuşită, a demonstrat dorinţa de independenţă şi de unitate a românilor. Neţinând cont de interesele poporului român, Imperiul Otaoman şi Rusia Ţaristă au încheiat la Balta Liman în primăvara anului 1849, o convenţie valabilă şapte ani, care afecta suveranitatea Pricipatelor. Prin acea convenţie se stabilea că domnitorii celor două ţări româneşti să fie consideraţi înalţi funcionari ai Imperiului Otoman şi să fie numit direct de sultan, cu acordul puterii protectoare – Rusia Ţaristă. Împotriva celor decise la Balta Liman, foştii lideri ai mişcării paşoptiste – exilaţi între timp, au adresat un protest Adunării Naţionale Franceze, apoi s-au constituit, la Paris, în iunie 1849, în Comitetul Democratic Român. În anul 1853, s-a declanşat Războiul Crimeii, iar înfrângerea Rusiei a creat un echilibru pe continent şi a permis ca problema românească să fie tratată ca o problemă europeană. Astfel, prin Tratatul de pace din 1856 la Paris, Principatele Române treceau sub protecţia puterilor semnatare şi căpătau dreptul de a face propuneri de reorganizare ţinând cont de dorinţele românilor. Astfel se organizează o formaţiune politică numită ,,Partida Naţională’’ şi au format Comitete ale Unirii.
Lucrările Adunării Ad-hoc s-au deschis în septembrie 1857 unde au fost prezenţi şi deputaţi ţărani, iar forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în legătură cu această problemă deosebit de importantă. Cererile Adunărilor au fost cuprinse într-un raport al Consiliilor puterilor europene şi înaintea reprezentanţilor puterilor garantate la Conferinţa de la Paris pe baza acestora, fiind adoptată o convenţie – Statutul Internaţional şi principiile de organizare a Principatelor, dar care oferea românilor o unire incompletă, statutul urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu excepţia a două instituţii unice: Comisia Centrală şi Înalta curte de Casaţie şi Justiţie. În cele două ţări ar fi trebuit să fie doi domnitori, adunări şi guverne separate.
Astfel, după mai multe dispute, în Adunarea Electivă a Moldovei, a fost propus şi ales în unanimitate Al. Ioan Cuza ,,om nou la legi noi’’.
Succesul acţiunii era posibil numai prin intervenţia masivă şi hotărâtă a maselor. De aceea, peste 30.000 de oameni s-au strâns în jurul sediului Adunării, când într-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boersecu a propus, la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Al. I. Cuza, acceptată în unanimitate. Alegerea a reprezentat o victorie a poporului român în lupta sa pentru formarea unui stat naţional unitar.
Marile puteri europene s-au întrunit la Paris unde au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor.
Bibliotecar: Adelina Boga
