,,Jocul copiilor nu este o simplă activitate fizică .
Este plin de semnificație și sens. ‘’
F. Froebel
Frederic Froebel a formulat cea mai completă definiție a
jocului ,,în joc copilul își exprimă liber interiorul său, după legile naturale
și necesitatea interiorului însuși. Jocul e cel mai curat product intelectual
al omului de această treaptă, și e totodată modelul și copia întregii vieți
omenești, a tainicei vieți interioare din om.’’
Jocul a fost recunoscut de mult timp ca ocupând un loc semnificativ în viața copiilor. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, Rousseau scria despre importanța observării jocului pentru a învăța despre copii și a-i înțelege. Importanța universală a jocului pentru integritatea și dezvoltarea naturală a copiilor a fost subliniată prin proclamarea jocului de către Organizația Națiunilor Unite ca reprezentând un drept universal și inalienabil al copilăriei.
Astfel, putem spune că jocul e un exercițiu pregătitor (K. Gross), prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud), devine stăpânul propriei sale experiențe (E. Erikson).
Jocul este unica activitate centrală a copilăriei. Copiii nu au nevoie să fie învățați cum să se joace și nici nu trebuie determinați să se joace. Joaca este spontană, de obicei agreabilă, voluntară și fără un scop.
Cercetările au relevat existența unei legături neîndoielnice între joc și prezența zâmbetului, a râsului și a altor expresii de bucurie. Frumusețea oricărui joc constă în faptul că dincolo de respectarea regulilor răzbate spontaneitatea cea mai profundă, reacțiile cele mai personale. În spatele oricărui joc se ascunde o poveste, mai veche sau mai nouă, povestea spusă de inițiatorul jocului.
Scopul principal al jocurilor, pe lângă rolul lor de amuzament, este de a stimula dezvoltarea inteligenței copilului. La toți copiii există o dorință de a învăța, de a explora, de a cunoaște, o imensă curiozitate înnăscută, o poftă de a crește și de a progresa, un simț al efortului atunci când este vorba să atingă un scop fixat.
Se spune destul de des că, înainte de o anumită vârstă, ,,totul era o joacă’’. În realitate, nimic nu este numai o joacă. În realitate, copilul mic se dezvoltă și învață amuzându-se. Pentru el, nu există diferențe între a se juca și a învăța. Cuvintele sunt constituite din simboluri, iar acestea reprezintă abstracții. Lumea copilului este una a lucrurilor concrete și trebuie abordată ca atare atunci când vrei să iei contact cu un copil. Copiii trăiesc în lumea prezentului; totuși, multe dintre experiențele pe care le întâlnesc în lumea adultă sunt orientate către viitor. Astfel, când copilul se joacă, se poate spune că el este prezent în totalitate. Nu spunem despre un copil care citește o poveste că ,,Se joacă’’. Jucăriile sunt folosite de către copii precum cuvintele, iar jocul este limbajul lor. Prin procesul jocului, copilul experimentează senzația de a deține controlul. În jocul lor, copiii exprimă în mod inconștient întâmplări, experiențe, preocupări și probleme.
Frank (1982) sugera că jocul este calea prin care copiii învață ceea ce nimeni nu-i poate învăța. Este modul în care ei explorează și se orientează în lumea reală a spațiului și a timpului, a lucrurilor, animalelor, structurilor și oamenilor. Angrenându-se în procesul jocului, copiii învață să trăiască în lumea noastră de înțelesuri și valori, în același timp, explorând, experimentând și învățând în propriile moduri, individuale Joaca îi ajută pe copii să dea frâu liber imaginației, să învețe capcanele propriei culturi și să dezvolte abilități. Jucându-se, ei își exprimă individualitatea, propria personalitate, și se folosesc de resurse interioare ce pot fi încorporate în personalitatea lor. Jocul oferă, totodată, un mijloc prin intermediul căruia pot fi rezolvate conflicte și pot fi comunicate emoții. ,,Joaca sa liberă constituie exprimarea a ceea ce vrea el să facă. Când se joacă liber și fără scop, el exprimă o perioadă de gândire și acțiune independentă. Eliberează emoțiile și atitudinile ce stau să iasă la suprafață.’’
Totodată, jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului. Este dovada bunei sale sănătăți fizice, psihice și intelectuale. Este cel mai bun mijloc pentru învățare, căci prin joc, copilul învață ușor, fără să-și dea seama. Prin joc, copilul învață, de asemenea, să se concentreze, să-și respecte partenerul de joacă, să construiască, să-și dezvolte și să-și structureze imaginația.
Modul în care copilul reflect și percepe lumea este diferit de al adultului. Psihologul Jean Piaget este cel care, a pus în evidență evoluția treptată a inteligenței copilului, în funcție de anumite intervale de vârstă. Patru factori esențiali explică dezvoltarea sa. Primul este maturizarea: bebelușul se naște dotat cu anumite capacități, numite reflexe, care nu trebuie să fie antrenate și care vor dispărea la cei mai mulți. Al doilea factor este experiența fizică: aceasta înseamnă că pentru a se dezvolta intelectual, copilul trebuie să intre în contact fizic cu mediul său înconjurător, cu obiectele, cu locurile, cu persoanele. Al treilea factor este transmiterea culturală și social. Explorarea mediului înconjurător nu-l învață pe copil să vorbească, să se joace, să se spele, micile obiceiuri din viața de zi cu zi, specific fiecărei țări, respectiv fiecărei familii. Și, ultimul factor ar fi autoreglarea. Copiii se nasc cu o forță interioară care-I conduce în direcția unei adaptări intelectuale din ce în ce mai performante. Ei merg de la simplu la complex, de la obiectul real la simbolul său, de la concret la abstract.
F. Froebel
Jocul a fost recunoscut de mult timp ca ocupând un loc semnificativ în viața copiilor. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, Rousseau scria despre importanța observării jocului pentru a învăța despre copii și a-i înțelege. Importanța universală a jocului pentru integritatea și dezvoltarea naturală a copiilor a fost subliniată prin proclamarea jocului de către Organizația Națiunilor Unite ca reprezentând un drept universal și inalienabil al copilăriei.
Astfel, putem spune că jocul e un exercițiu pregătitor (K. Gross), prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud), devine stăpânul propriei sale experiențe (E. Erikson).
Jocul este unica activitate centrală a copilăriei. Copiii nu au nevoie să fie învățați cum să se joace și nici nu trebuie determinați să se joace. Joaca este spontană, de obicei agreabilă, voluntară și fără un scop.
Cercetările au relevat existența unei legături neîndoielnice între joc și prezența zâmbetului, a râsului și a altor expresii de bucurie. Frumusețea oricărui joc constă în faptul că dincolo de respectarea regulilor răzbate spontaneitatea cea mai profundă, reacțiile cele mai personale. În spatele oricărui joc se ascunde o poveste, mai veche sau mai nouă, povestea spusă de inițiatorul jocului.
Scopul principal al jocurilor, pe lângă rolul lor de amuzament, este de a stimula dezvoltarea inteligenței copilului. La toți copiii există o dorință de a învăța, de a explora, de a cunoaște, o imensă curiozitate înnăscută, o poftă de a crește și de a progresa, un simț al efortului atunci când este vorba să atingă un scop fixat.
Se spune destul de des că, înainte de o anumită vârstă, ,,totul era o joacă’’. În realitate, nimic nu este numai o joacă. În realitate, copilul mic se dezvoltă și învață amuzându-se. Pentru el, nu există diferențe între a se juca și a învăța. Cuvintele sunt constituite din simboluri, iar acestea reprezintă abstracții. Lumea copilului este una a lucrurilor concrete și trebuie abordată ca atare atunci când vrei să iei contact cu un copil. Copiii trăiesc în lumea prezentului; totuși, multe dintre experiențele pe care le întâlnesc în lumea adultă sunt orientate către viitor. Astfel, când copilul se joacă, se poate spune că el este prezent în totalitate. Nu spunem despre un copil care citește o poveste că ,,Se joacă’’. Jucăriile sunt folosite de către copii precum cuvintele, iar jocul este limbajul lor. Prin procesul jocului, copilul experimentează senzația de a deține controlul. În jocul lor, copiii exprimă în mod inconștient întâmplări, experiențe, preocupări și probleme.
Frank (1982) sugera că jocul este calea prin care copiii învață ceea ce nimeni nu-i poate învăța. Este modul în care ei explorează și se orientează în lumea reală a spațiului și a timpului, a lucrurilor, animalelor, structurilor și oamenilor. Angrenându-se în procesul jocului, copiii învață să trăiască în lumea noastră de înțelesuri și valori, în același timp, explorând, experimentând și învățând în propriile moduri, individuale Joaca îi ajută pe copii să dea frâu liber imaginației, să învețe capcanele propriei culturi și să dezvolte abilități. Jucându-se, ei își exprimă individualitatea, propria personalitate, și se folosesc de resurse interioare ce pot fi încorporate în personalitatea lor. Jocul oferă, totodată, un mijloc prin intermediul căruia pot fi rezolvate conflicte și pot fi comunicate emoții. ,,Joaca sa liberă constituie exprimarea a ceea ce vrea el să facă. Când se joacă liber și fără scop, el exprimă o perioadă de gândire și acțiune independentă. Eliberează emoțiile și atitudinile ce stau să iasă la suprafață.’’
Totodată, jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului. Este dovada bunei sale sănătăți fizice, psihice și intelectuale. Este cel mai bun mijloc pentru învățare, căci prin joc, copilul învață ușor, fără să-și dea seama. Prin joc, copilul învață, de asemenea, să se concentreze, să-și respecte partenerul de joacă, să construiască, să-și dezvolte și să-și structureze imaginația.
Modul în care copilul reflect și percepe lumea este diferit de al adultului. Psihologul Jean Piaget este cel care, a pus în evidență evoluția treptată a inteligenței copilului, în funcție de anumite intervale de vârstă. Patru factori esențiali explică dezvoltarea sa. Primul este maturizarea: bebelușul se naște dotat cu anumite capacități, numite reflexe, care nu trebuie să fie antrenate și care vor dispărea la cei mai mulți. Al doilea factor este experiența fizică: aceasta înseamnă că pentru a se dezvolta intelectual, copilul trebuie să intre în contact fizic cu mediul său înconjurător, cu obiectele, cu locurile, cu persoanele. Al treilea factor este transmiterea culturală și social. Explorarea mediului înconjurător nu-l învață pe copil să vorbească, să se joace, să se spele, micile obiceiuri din viața de zi cu zi, specific fiecărei țări, respectiv fiecărei familii. Și, ultimul factor ar fi autoreglarea. Copiii se nasc cu o forță interioară care-I conduce în direcția unei adaptări intelectuale din ce în ce mai performante. Ei merg de la simplu la complex, de la obiectul real la simbolul său, de la concret la abstract.
Surse: ,,Mică enciclopedie a jocurilor'', de Miloș Zapletal, București, Editura Sport-Turism, 1980;
,,Terapia prin joc. Arta relaționării'', de Gary L. Landreth, București, Editura For You, 2017;
