Mihai
Eminescu – să ne amintim cu drag și dor de ,,Luceafărul poeziei
românești’’
,,Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobișnuita lui stăruință
de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără
preget memoria cu operile însemnate din literatura antică și
modernă. Cunoscător al filozofiei, în special al lui Platon, Kant
și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai
ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat
pentru toate operile poetice din toate timpurile, posedând știința
celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el
afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde
să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne
deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii
omenești.’’ (Titu
Maiorescu)
Poet,
prozator și publicist, personalitate copleșitoare (G.
Călinescu), Mihai Eminescu a sintetizat în creația sa literară
izvoarele folclorului național, lirica germană și europeană,
filozofia modernă asupra timpului și vieții. Temele majore ale
gândirii umane (infinitul, trecerea timpului, moartea, nașterea,
dragostea, natura, etc) sunt puse în ,,țesătura’’ liricii sale
cu inspirația artistică a romanticilor. Prima ediție a poeziilor
lui Eminescu, a consacrat antum geniul liric al creatorului
literaturii române de vizibilitate universală. ,,Până la
Eminescu, poezia română a fost: imagine la Alecsandri, sunet la
Bolintineanu, idee la Alexandrescu, temă la I. H. Rădulescu. Cu
Eminescu ea primește dimensiunea gândirii poetice într-o
sinteză originală pe care am putea-o numi ,,miracolul
eminescian’’, nu pentru că
s-ar fi ivit fără o cauză, ci pentru că până la el literatura
română a avut doar poeți, el este însă Poetul.
(Eugen Todoran)
Un
domeniu explorat mai puțin de publicul larg îl reprezintă proza,
unde excepționale construcții sunt: Geniu pustiu, Cezara, Sărmanul
Dionis, ș.a.
Spațiul
edenic din ,,Călin – file din poveste’’ are același animism
zoologic și aceeași geografie fizică tributară ținuturilor
paradisiace:,,El dădu de un izvor de apă vie și dulce, care se
repezea cu mult zgomot din fundul unei peșteri ...Deodată văzu ca
o zare de senin, dar îi păru că îi scapă. Văzând că ea nu
piere, el s-apropie și văzu o bortă cât ai băga mâna, care
corespundea undeva ...se uită la ea ... văzu tufișuri mari și-i
veni un miros adormitor, greu de înlăturat; nu numai un bolovan
păru că se mișcă. El îl urni – bolovanul se-ntoarse ca-n
țâțâni și lăsă o mică intrare, pe care o putea trece
târându-se. El intră repede ... și când își întoarse privirea
ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumusețea
priveliștei.’’ E în insula lui Euthanasius ,,gândi el uimit,
și pășea încet, minunându-se la fiecare pas. Până și
insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturii curioși,
albaștri, auriți, roșii îi acoperiră părul lung și negru,
încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era
plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor
... Albinele înconjioară bâzâind pe unul și tânărul împărat
al raiului. ‘’
Pe
aceeași consubstanțialitate a universului și a umanului se bazează
și crearea unui microcosmos, cel al ființei, doar istoric efemere:
,,Tu ești o vioară în care sunt închise toate cântările, numai
ele trebuiesc trezite de o mână măiastră. ‘’
Surse
kantiene, idealismul german, schopenhauerianul ,,lumea ca vis’’
(pe plan filozofic) sunt diluate literar, formula dogmatic-filozofică
a raționamentului fiind așezată alături de influențele
metempsihozei, ale reîncarnărilor succesive ale sufletului, de
teoriile husserliene și bergsoniene asupra cunoașterii timpului.
Cadrul
– canon romantic al prozei fantastice – vehiculează motive și
teme literare specifice: visul, umbra, evadarea din real, călătoria
trasmundană, demonismul, nemurirea, armonia absolută.
G.
Călinescu citește într-un registru ,,Sărmanul Dionis’’,
refuzând caracterul ei de nuvelă fantastică, ,,în felul celor de
la Poe la Hoffmann’’, argumentul stând în existența ,,unei
enigme care să se dezlege până la fine.
Dar ea n-are o enigmă, ci rămâne enigmă de la început până la
sfârșit. De altminteri, Eminescu însuși, întrebat de junimiști
dacă Dionis visează sau nu, a răspuns ironic: Da și nu.
(...) Cititorul rămâne nedumerit, dacă
privește lucrurile sub specia epică, dar dacă nu uită că materia
povestirii aparține poeziei, înțelege că sub un lanț de viziuni
se ascunde un simbol nerezolvabil, difuz. ‘’ (G. Călinescu)
Din
vasta operă eminesciană mai fac parte și scrierile politice
transpuse mare parte în formulă gazetărească, dar a căror
valabilitate transcende efemerul apariției cotidiene.
De
asemenea, viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că
în tot decursul ei să fi avut vreo întîmplare din afară o
înrîurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit
Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea
puternic în a sa proprie ființă încît să-l fi abătut vreun
contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut
Eminescu în România sau în Franța, și nu în Austria și în
Germania; ar fi moștenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai
puțină avere; ar fi fost așezat în ierarhia statului la o poziție
mai înaltă; ar fi întîlnit în viața lui sentimentală orice
alte figuri omenești – Eminescu rămînea același, soarta lui nu
s-ar fi schimbat.
Ce
om era Eminescu?
Îl
am și acum înaintea ochilor: chip frumos și blînd, fire mistică,
străină, de lume, zămislită parcă-n alte plaiuri. Ce frunte
măreață și încărcată de gînduri! Ce privire adîncă și
visătoare izvorîtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce
absolută și complectă desinteresare de tot ce e în legătură cu
partea materială a vieții! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă
suprapămîntească. Lui nu i-a fost scris să se bucure de viață
lungă. Intelectul îi surpă fizicul. Nervii lui, din cale-afară
simțitori, vibrau ca o harpă eoliană la orice adiere a vîntului.
Sufletul
lui, un vulcan în veșnică activitate, îl consumă zilele văzînd
cu ochii, așa că flacăra geniului lui care a pîlpîit de la
început prea de tot puternic, a trebuit să se stingă curînd, cum
i s-a stins și amorul descris de el în următoarele nemuritoare
versuri:
,,Era
un vis misterios/Și
blînd din cale-afară,/Și
prea era de tot frumos,/De-a
trebuit să piară.’’
Eminescu
a fost o minune a naturii iute trecătoare; un meteor căzut din cer
care prin fulgerătoarea sa dungă de foc, a revărsat o nouă și
necunoscută pînă atunci lumină, asupra literaturii noastre
românești. (N. Gane)
surse: ,,Ei l-au văzut pe Eminescu'', editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
,,100 Cei mai mari scriitori ai lumii'', Burt, Daniel, editura Lider, București, 2005