Cineva spunea: "Câte cărţi citeşti, atâtea vieţi trăieşti". Cu siguranţă, această carte este ca o viaţă trăită prin intermediul evenimentelor descrise de autorul anonim. Scrisă sub forma unui jurnal, ea relatează un an din viaţa unei adolescente de cinsprezece ani, consumatoare de droguri şi se bazează pe jurnalul real al acesteia.
Această carte este răscolitoare până la lacrimi. Traumatizantă, foarte puternică, ca o căzătură de la o înălţime ameţitoare.
Oricât te-ai obişnui cu genul de lucruri care se întâmplă unui om, (adolescent sau adult, în viaţa căruia nu domină raţiunea, ci amorţeala, panica sau ceaţa cauzate de dependenţe, de confuzia real-imaginar, de precipitarea evenimentelor fără urmă de planificare, de anturajele problematice), aşteptarea răului care însoţeşte citirea fiecărei pagini este încordată până la cel mai înalt nivel.
Adolescenta este fiica unui profesor universitar şi are o familie drăguţă, un frate şi o soră mai mici, doi bunici extraordinari.
Iniţial, o găsim preocupată de greutatea ei corporală, de alte probleme, legate de şcoală sau specific adolescentine. Ea nu este fata populară din comunitate, marea "tragedie" a adolescentei din şcoala americană. Nu are cine-ştie-ce prieteni, pare în căutatea identităţii şi o faţetă a acestei căutări este încercarea de a slăbi. Aceasta este încercarea reuşită a vieţii ei. Până la un moment.
Urmează mutarea într-un nou oraş, datorată noului loc de muncă al tatălui, în legătură cu care este entuziasmată, însă adaptarea la noul mediu se dovedeşte a fi dificilă.
Kilogramele se acumulează din nou. Vacanţa de vară este aproape, iar tânăra se va întoarce în oraşul unde locuise iniţial, unde încă se găsesc bunicii ei.
O invitaţie la o petrecere cu foşti colegi de şcoală aduce dezlănţuirea drogurilor în viaţa ei. Pentru adolescenta retrasă şi nesigură este începutul unei perioade de "trip-uri" şi reveniri la cuminţenie, fugi de acasă, umilinţe, promiscuitate, violenţă, frică şi măcinare. Jurnalului îi sunt încredinţate câteva experienţe atât de cutremurătoare, de imposibile încât, într-un moment de revenire, după aproape un an, acesteia nu-i vine să creadă că s-au petrecut cu adevărat, deşi, în sufletul ei ştie că au fost reale.
Apelul la părinţi, de câte ori viaţa în mijlocul drogaţilor sau fugind de ei când aceștia încearcă s-o "înhaţe" din nou, îi aduce un sprijin enorm care o întăreşte, dar în legătură cu care nu conteneşte să se arate uimită. Iubirea părintească lasă totul în urmă, nu pune întrebări, nu critică, crede din nou, iartă şi sprijină.
Lupta care o dă este extraordinară. Încearcă să-şi repună creierul, sufletul, viaţa pe făgaşul normal, învaţă, este cuminte, se fereşte de probleme, le împărtăşeşte părinţilor ameninţările la care este supusă.
Să le spună TOT este imposibil. O ruşine imensă o blochează. Îşi dă, însă, seama că, în lipsa acestor confesiuni amănunţite, părinţii ei par să ştie şi să înţeleagă perfect dificultăţile revenirii.
Un episod cumplit are loc atunci când, după luni de abstinenţă de droguri (fără ajutor specializat, bazată doar pe o voinţă extraordinară de a fi mai bună, de a nu mai trăi groaznicele umilinţe şi coborâri în mizeria umanităţii subjugate de "acid, iarbă, speed, upper-e şi down-ere"), după moartea bunicilor şi chinuitoare gânduri despre descompunerea fizică după moarte, unul dintre foştii colegi de "trip-uri" îi pune prafuri pe nişte dulciuri. Efectul lor, pe fundalul măcinării deja menţionate, fac ca senzaţiile şi reacţiile ei s-o pună efectiv în pericol. Se automutilează, îşi face rău şi îşi vine în fire abia la spital, neştiind cu siguranţă ce s-a întâmplat. Urmează sanatoriul de bolnavi psihic şi revenirea în familie.
În ultimele luni, o poveste de iubire îi dă târcoale.
Finalul, este, sfârşitul a tot şi toate.
The Boston Globe spune despre această carte că este una care "ar trebui citită de către toţi adolescenţii şi părinţii de adolescenţi".
