Greierele din horn, de Charles Dickens

Pare improbabil ca un greiere să facă casă bună cu oamenii pe termen lung, ba chiar să fie dorit și să i se acorde statutul de spirit al casei. Desigur, când vorbim despre ”Greierele din horn” (1845) al lui Charles Dickens (1812-1870), este nu doar posibil, ci și deosebit de interesant. 

În casa familiei Peerybingle, greierele concurează cu ceasul și ceainicul în ce privește calitățile de ”țârâitor”. Eh, un magnific țârâit ar fi ceva, dar greierele pare că ”vorbește” pe limba inimii locuitorilor casei. Așa că este foarte iubit de ei. Este aproape ca un glas al conștiinței și al înțelepciunii așezate.

Familia Peerybingle este formată din cei doi soți și un copilaș de aproape un an. Diferența de vârstă dintre soți fiind destul de mare, amândoi au căutat să vadă beneficiile căsniciei cum s-au priceput mai bine și au reușit. În casă mai servea și o fată, Tilly Slowboy. Aceasta nu era tocmai culmea îndemânării, așa că atunci când bebelușul îi ajungea în mâini, se întâmpla ca acesta să înceapă să cunoască toate colțurile căminului: colțuri de uși, tăblii de pat, rame și altele. De asemenea, aceeași Tilly Slowboy ”părea convinsă că dansul se apreciază după numărul de oameni pe care reușești să-i calci pe picioare”.

Intriga scrierii lui Dickens o reprezintă o altă uniune matrimonială care urma să aibă loc în comunitate. Viitorul mire are și el un avans de vârstă față de aleasa sa, însă spre deosebire de doamna Peerybingle, această fată nu avea de gând să se împace cu soarta. O primă iubire îi stăruie în inimă, un băiat ce se credea pierdut printre străini, plecat peste mări și care se întoarce, insinuându-se printre ai săi sub masca unui bătrân puțin surd și rătăcitor. 

Pentru a-și îndepărta propriile temeri de nereușită în căsnicie, viitorul mire le proiectează asupra familiei Peerybingle, prezentând-o pe doamnă în fața soțului ca pe o adulterină. Însă cel bănuit a fi partenerul ei secret este, de fapt, misteriorul bătrân surd și rătăcitor, cel ce-i va fura mireasa.

Sora oarbă și tatăl acestui rătăcitor își au și ei partea lor de poveste în opera lui Dickens. Descoperim un tată grijuliu care-și minte fata cu privire la starea casei, la starea materială a familiei, la propria-i înfățișare îmbătrânită și îmbrăcăminte ponosită pentru a o feri de nefericire. Bineînțeles că vine un moment al descoperirilor și tatăl realizează că tactica aplicată nu a fost una bine aleasă. 

O carte interesantă, cu umor, cu intrigă, o poveste bine spusă, cu personaje bine conturate, în care binele câștigă, iar răii se convertesc la bunătate.

Lectură plăcută!

Ofițerul prusac, de D. H. Lawrence

Operă a scriitorului englez David Herbert Richards Lawrence (1885-1930), nuvela ”Ofițerul prusac” este scrisă în 1914, deci la începutul Primului război mondial, astfel că tema militarului aflat în exercițiul serviciului militar era una de actualitate. Lawrence îl prezintă aici pe ofițerul prusac fără nume, cu chip sever și apucături pe măsură, într-un decor interior în mare parte, în casa lui, exceptând secvențele de la sfârșitul nuvelei. Nici ordonanța sa, un tânăr soldat venit de la țară, nu are nume. În cazul acestuia, este de remarcat înfățișarea proaspătă, armonioasă, sănătoasă, înfățișare ce exprimă toată vitalitatea și puritatea sa tinerească. Se întâlnea cu ”fata lui”, atunci când putea pleca serile din casa ofițerului, nu ca să-și vorbească, ci ca să se bucure în lungi plimbări de prezența ei. Mai are două luni de servit în casa ofițerului.

Dar în aceste ultime luni, purtarea ofițerului față de soldat se schimbă. De unde ofițerul îl evita, urmărindu-i doar mișcările lejere, stăpânite și sigure printre farfurii, pahare și ordine scurte referitor la îndeplinirea sarcinilor de serviciu, acum îl provoacă, la început cu vorbe, apoi cu îmbrânceli și lovituri serioase, care nu sunt justificate de nimic real, ci numai de obsesia sau pasiunea pe care ofițerul o dezvoltase pentru soldat. Confruntat cu acest tumult interior foarte puternic, pe care nu știe cum să-l gestioneze, ofițerul începe o hărțuire a ordonanței ce culminează cu bătaia. Soldatul este în defensivă de la bun început. Calculul său, pentru a rezista tot mai deselor confruntări cu cruzimea ofițerului, este că mai este puțin timp. Personalitatea sa tânără, însă, încasează aceste lovituri cu uimire și durere, iar decizia de a rezista fără să riposteze nu-i aduce niciun beneficiu. Pare că sufletul i se dezintegrează lent. Privirea ce-o evită pe-a ofițerului se disciplinează să fie opacă, perfect compactă. Corpul însă pulsează de revoltă, dar și de frică față de ceea ce va urma. Necunoscutul situației, poziția lui inferioară în raport cu agresorul îl blochează, îi rupe forța interioară în mici bucăți. Forța reținută se topește și pare că orice ieșire din situație este blocată.

Dar, după prima bătaie luată de la ofițer, pentru banalul motiv că purta un creion după ureche și a răspuns cu întârziere la întrebarea referitor la motivul prezenței creionului acolo, în sufletul său prinde contur conștiința faptului că nu va rezista dacă nu va acționa decisiv. A doua zi, ofițerul, ordonanța și grupul de militari din subordinea lui, pleacă într-o misiune. 

Corpul ordonanței este cu vânătăi, mișcările îi provoacă durere în corp, sufletul simte frică și revoltă, chipul exprimă împietrire și teamă. Oare va găsi puterea să acționeze? Nici nu știm ce are de gând, nu se spune foarte mult despre asta. Ocazia vine când ofițerul îi cere să-i aducă ceva băutură și se retrage într-o poieniță să fie servit. Acolo, înghesuit pe-o buturugă, ofițerul plătește umilințele și hărțuiala ultimelor luni cu viața.

În fapt, în această împrejurare, victima reală nu este ofițerul rămas fără viață pe iarbă, ci chiar ordonanța, care este răpusă sufletește de actul comis. Rătăcește prin păduri, însetat, cu sufletul și mintea înfierbântate de grozăvia crimei. Nu are unde merge, își vede viața încheiată. Pentru el nu mai există familie, iubită, întoarcere acasă. Știe că va plăti. În sufletul său este deja condamnat cu o asemenea tărie încât o greutate imposibil de dus îl trage îl lumea din adâncuri, în cel mai îngrozitor iad. Este găsit mai mult mort decât viu.

Vă las pe voi să descoperiți cum se încheie această poveste. Și să reflectați la semnificațiile ei.

Lectură plăcută!

Bestia, de Alex Flinn

Operă a scriitoarei americane Alex Flinn, ”Bestia” este un roman de ficțiune, dar și unul de dragoste, o reinterpretare modernă a poveștii ”Frumoasa și bestia”. Câteva elemente moderne, precum chat-ul online unde se duc discuții în comunitatea celor transformați de soartă (sau vrăjitoare) în ființe greu de suportat și înțeles de către cei din jur, plasează evenimentele în lumea tinerilor. De altfel, personajele cărții sunt și ele la vârsta adolescenței.
Bestia - Kyle, Adrian - are șaisprezece ani și este fiul unui cunoscut prezentator de televiziune. Fiindcă a dus mereu o viață bună și învățând de la tatăl său un comportament cel puțin neprietenos (de fapt, nesimțit și batjocoritor) față de oamenii aflați într-o poziție inferioară din punct de vedere social și material celei proprii, Kyle nu se gândește prea mult și decide să-i joace o festă unei fete grase, dizgrațioase și ciudate, apărută de nicăieri în școala lui.
Acesta o invită pe ”năpăstuita soartei” la bal, deși știa deja că are parteneră. Pe cine? Bineînțeles, cea mai populară fată din școală. Una pe măsura lui, pe care, desigur, n-o iubea. Era ”scris în stele” ca el, fiu de vedetă, și ea, fata populară, să fie împreună, să fie perechea balului.
Un alt personaj este Kendra, fata-vrăjitoare, care, în replică la festa lui Kyle, îl admonestează cu un ”O să vezi!” foarte sugestiv, care se concretizează apoi într-o vrajă în toată puterea cuvântului, Kyle devenind o bestie hidoasă, acoperită peste tot corpul cu păr, cu unghiile transformate în gheare, cu dinți enormi și voce groasă.
Va avea doi ani la dispoziție să rupă vraja făcând o fată să-l iubească, așa inimaginabil de urât cum era acum. Sau, dacă ar fi să folosim cuvintele Kendrei, am spune că era așa cum era de fapt. Urâciunea din sufletul lui trecuse în contul aspectului fizic. Oh, ce dezamăgire! Deșertul interior dat în vileag!
După ce trece peste această lovitură și peste atitudinea tatălui, vedem un Kyle retras într-o reședință privată, tot pe banii tatălui (deși, el fiind parțial responsabil de hidoșenia interioară a fiului său, poate că plățile pentru cheltuielile cu ascunsul fiului celui urât nu sunt decât polițe obișnuite), tot neînfruntând nici jumătate din injuriile, frustrările, umilirile și respingerea de care au avut parte alții de la el, sau de care au parte, în general, oamenii, atunci când nu-și permit să se retragă din fața uraganului răutății umane. Fie ei cu o diformitate evidentă sau pur și simplu lipsiți de mijloacele minime de existență decentă, peste oamenii obișnuiți trec valurile vieții și tăvăluguri de dispreț și respingere, greutăți și umilințe, dacă nu cumva uitare și completă abandonare și asta nu timp de DOI ANI!!!
Dar, după cei doi ani, timp în care ajunge la experiența iubirii, se transformă într-un om mai bun și revine la înfățișarea umană, Kyle, devenit Adrian, metamorfozat sub aspect sufletesc, reia viața de unde a lăsat-o. Are o tentativă de a o judeca pe iubita lui de acum, salvatoarea lui, după vechile criterii, dar își aminteste ce este cu adevărat important.
Sufletul, nu învelișul său de trup.
Frumusețea interioară, nu hainele scumpe care-ți iau privirile.
Valorile reale...
Mi-aș dori să știu părerea voastră despre cel de-al treilea personaj principal, fata care joacă rolul salvatoarei lui Kyle.
Nu v-am povestit nimic despre condiția ei, dar veți descoperi citind cartea.
Puteți să ne scrieți în secțiunea ”Comentarii”.
Lectură plăcută!

Fetița din trenul orfanilor, de Christina Baker Kline

Documentându-se dintr-o perioadă din istoria Statelor Unite ale Americii (1854-1929) când  autoritățile au găsit soluția ajutorării copiilor orfani sau provenind din familii destabilizate emoțional și social prin a-i urca în așa-zisele „trenuri ale orfanilor” și a-i plasa în familii de suport, autoarea, Christina Baker Kline, o scriitoare americană cu rădăcini irlandeze prezintă o tulburătoare poveste din acest trecut al continentului nord-american, mixată cu o alta, asemănătoare, care se petrece la timpul prezent.
Molly, o adolescentă care trece de la o familie la alta, aflându-se acum într-una în care nu se simtă iubită , în special de către „mama”, încearcă să atragă atenția vopsindu-și o șuviță de păr în albastru, apoi furând o carte de la biblioteca din localitate. Are un singur prieten la școală, Jack, iar acesta o convinge pe mama lui să-i propună femeii pentru care lucra să o primească pe Molly să-și facă cele douăzeci de ore în folosul comunității, curățindu-i podul de vechituri. Ceea ce nu-i spunei bătrânei Vivian este motivul real pentru care are nevoie de munca în folosul comunității, folosind pretextul unui proiect pentru școală.
Adevărul este că pe lângă situația dificilă de viață în care se găsește Molly, ea trebuie să se confrunte și cu părerea oarecum deja formată despre ea în cercul de cunoștințe cum că ar fi o hoață și un copil pus pe rele.
Cu Vivian, însă, Molly descoperă cum este să fii înțeles și acceptat. Treptat, vârstnica doamnă, supraviețuitoare a trenurilor orfanilor, își deapănă amintirile pe măsură ce lăzile din podul ei se deschid și ajunge la sufletul fetei. Jacheta pe care o fată cumsecade care lucra pentru prima familie în care a fost plasată o încurajase să o păstreze, în ciuda urâțeniei, serviciul de ceai primit cadou de nuntă, toate au o poveste.
Cele două povești de viață merg în paralel, câte un capitol dedicat fiecăreia, cu Molly, care merge la școală și se deschide către lume din în ce mai mult, și Vivian traversându-și copilăria încă o dată de la înălțimea celor mai bine de nouăzeci de ani ai săi. Drama care se scurge printre pagini este atât de subtilă încât este greu de crezut că cititorul nu se va simți și el cuprins de valuri de emoții: tristețe, speranță, uimire, satisfacție, în special la final, când lucrurile se îndreaptă.
Scrisul este captivant și-și extrage forța nu din prezentarea evenimentelor, ci din reflecția pe care o determină.
Ne aflăm în fața unei ediții pentru tineri a romanului ”Trenul orfanilor”. Deci, dragi tineri, vă invit să citiți această carte impresionantă. Chiar și pentru cei pentru care ideea de orfan nu are asocieri precise cu situația acestor persoane, autoarea a rezervat bucăți de viață în care fiecare om se poate regăsi sau la care poate reflecta.
Lectură plăcută!

Războiul care mi-a salvat viaţa, de Kimberly Brubaker Bradley

Apărută în anul 2016 în limba română, cartea semnată de scriitoarea americană Kimberley Brubaker Bradley oferă primele indicii cu privire la conţinutul ei încă din titlu şi prin intermediul ilustraţiilor de pe copertă.

Povestea se situează în Anglia celui de-al Doilea Război Mondial şi vorbeşte despre viaţa a doi copii, doi fraţi care trăiau într-o stare de sărăcie şi mizerie greu de imaginat. Cu atât mai greu de înţeles este faptul că mama lor nu-i iubeşte, nu i-a dorit şi nu îi doreşte în viaţa ei.

În special, pe Ada o urăşte şi o persecută, o umileşte şi-i îngrădeşte viaţa (şi aşa destul de chinuită, din cauza piciorului diform cu care se născuse).

Ocazia de-a scăpa din această situaţie vine o dată cu evacuările cauzate de ameninţarea bombelor germane. 

Ada şi Jamie ajung într-o localitate rurală, în grija lui Susan, o femeie singură, destul de înstărită, şcolită la Oxford, dar retrasă şi neavând în ce să-şi investească enormul potenţial uman. 

Perioada de şedere cu aceasta este descrisă pe larg în carte, cu accent pe viaţa sufletească a Adei, măcinată de frică şi de perspectiva că, într-un final, va locui din nou cu mama ei abuzivă. 

Analiza psihologică este extrem de complexă şi vizează, pe lângă ceea ce se petrece în sufletul Adei, şi celelalte personaje principale: Jamie şi Susan. Privirea care unifică toate întâmplările din carte aparţinei fetiţei de unsprezece ani. 

Ada este o luptătoare. 

Ada are un suflet sensibil şi o minte ageră, are idei şi vise pe care se teme să le împărtăşească (atât mamei, cât şi lui Susan, ulterior), dar luptă de una singură să înveţe să meargă, să călărească, să aibă grijă de ea şi de fratele ei.

O carte frumoasă, emoţionantă, plină de semnificaţii. 

Lectură plăcută!