Sorescu, Marin (n. 19 februarie 1936, la Bulzeşti, jud. Dolj – d. 8 decembrie 1996, la Bucureşti). A fost poet, prozator, dramaturg, esseist şi traducător.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă largă, stilul său ironic trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. Astfel, multe dintre volumele sale sunt dedicate copiilor: ,,Unde fugim de-acasă?’’,,Cirip-ciorap’’, ,,O aripă şi-un picior’’ sau ,,Despre cum era să zbor’’, ,,Ocolul infinitului mic pornind de la nimic’’.
De asemenea, Sorescu s-a remarcat în literatura română şi ca traducător. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a., totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate.
Ca dramaturg, Sorescu a publicat vol. ,,Setea muntelui de sare’’ ce cuprinde trilogia Iona, Matca, Paracliserul, precum şi comediile ,,Există nervi’’ şi ,,pluta meduzei’’.
Sărbătoarea naţională a Dragostei la români va fi sărbătorită în 24 februarie.
Pe 24 februarie se iubeşte, se iubeşte în stilul dulce românesc, în cel mai curat şi mai intens mod. Este zi de primăvară, iar natura revine la viaţă, păsările presară bucurie, florile anotimpului ne încântă simţurile, voia bună e la ea acasă, pe plaiurile mioritice.
Este ziua lui Dragobete, numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeş şi puternic, ce ne aduce iubirea în casă şi în suflet. Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
Câteva obiceiuri de Dragobete:
Românul de aici işi mai aduce înca aminte de obiceiul de demult al fetelor şi băieţilor, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate de sărbătoare şi porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană înspre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De işi prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicală "Dragobetele sărută fetele!", mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranţa primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Flăcăii strânşi în cete sau mulţimile de fete obişnuiau ca în ziua de Dragobete să îşi cresteze braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce.
Tradiţia mai spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfantului Ioan, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curăţându-şi şi aranjându-şi însă casa, pentru a-l întâmpina sum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor.
Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete.
Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele reprezintă una dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.
Această sărbătoare apare şi la alte popoare, de exemplu la americani dragostea este sărbătorită în data de 14 februarie de Sfântul Valentin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu